Dorian Gray are cont de Instagram

Prof. Univ. Dr. Cătălin Pleșea-Condratovici

Medic specialist psihiatru psiholog

„Nu există defect pe care să nu-l găsești, dacă îl cauți cu insistență.”

Nouăsprezece ani. Ochii umezi.

— Nu mai suport cum arăt. Vreau să arăt așa!

Îmi întinde telefonul. Pe ecran, o fată cu pielea perfectă, fără pori, fără imperfecțiuni, fără nicio urmă a realității. Este imaginea ei, dar transformată prin filtre digitale până când devine aproape de nerecunoscut. Un ideal artificial, imposibil de atins în viața reală.

În aceeași zi, un băiat îmi arată o altă față a internetului masculin: looksmaxing, mewing, „bone smashing” — practici prin care unii tineri încearcă să-și modifice trăsăturile faciale, uneori recurgând chiar la lovituri aplicate pomeților, în speranța că își vor schimba structura osoasă.

Corpul devine un proiect fără termen de finalizare. Fetele sunt încurajate să fie mai slabe, băieții să fie mai musculoși, mai definiți, mai „masculini”. Se schimbă standardele, dar mecanismul rămâne același: nemulțumirea față de propria imagine și convingerea că trebuie să devii altcineva pentru a fi suficient de bun.

Când oglinda devine un adversar

Psihiatria descrie această suferință printr-un diagnostic precis: tulburarea dismorfică corporală (BDD). În DSM-5-TR, aceasta este încadrată în categoria tulburărilor obsesiv-compulsive și înrudite.

Persoana afectată devine preocupată excesiv de unul sau mai multe defecte fizice care, pentru ceilalți, sunt inexistente sau abia observabile. Nu este vorba despre simplă vanitate și nici despre o nemulțumire trecătoare. Este o preocupare persistentă, însoțită de comportamente repetitive: verificarea îndelungată a aspectului în oglindă, camuflarea presupuselor imperfecțiuni, compararea cu alte persoane sau căutarea repetată a confirmării că arată bine.

Debutul apare frecvent în adolescență, o perioadă în care identitatea și imaginea de sine sunt încă în formare. La unii băieți, preocuparea se concentrează asupra masei musculare și a convingerii că propriul corp este insuficient de musculos. Această manifestare este cunoscută drept dismorfie musculară.

În acel moment, oglinda nu mai este un instrument care reflectă realitatea. Devine un judecător care găsește permanent ceva de condamnat.

Dincolo de aspect: o suferință cu riscuri reale

Consecințele tulburării dismorfice corporale pot fi grave. O meta-analiză publicată în 2021 a evidențiat o frecvență ridicată a ideilor suicidare și a tentativelor de suicid în rândul persoanelor cu această tulburare. Aproximativ două treimi dintre pacienții incluși în datele analizate raportaseră idei suicidare de-a lungul vieții, iar peste o treime raportaseră tentative de suicid.

Aceste cifre arată cât de important este să nu minimalizăm suferința unei persoane care își critică permanent aspectul fizic. Ceea ce din exterior poate părea o preocupare exagerată pentru frumusețe poate ascunde anxietate intensă, depresie, izolare socială și o deteriorare semnificativă a calității vieții.

De aceea, răspunsul „Nu ai nimic, arăți foarte bine!” poate fi insuficient. Pentru persoana afectată, problema nu este doar ceea ce vede în oglindă, ci felul în care interpretează imaginea și suferința pe care această interpretare o provoacă.

Rețelele sociale și algoritmul nemulțumirii

Rețelele sociale au schimbat radical felul în care ne raportăm la propriul corp. Filtrele, imaginile editate, procedurile estetice prezentate ca soluții rapide și comparațiile permanente creează standarde greu de atins chiar și pentru persoanele care nu se confruntă cu o tulburare psihică.

Algoritmii pot amplifica problema: dacă un utilizator urmărește în mod repetat conținut despre presupusele sale imperfecțiuni, platforma îi poate recomanda materiale similare. Astfel, preocuparea inițială riscă să fie alimentată continuu, iar comparația cu imagini atent selectate și retușate devine o rutină.

În 2021, documente interne ale companiei Meta, făcute publice în urma unor investigații jurnalistice, au evidențiat că o parte dintre adolescentele care se confruntau cu probleme de imagine corporală declarau că Instagram le făcea să se simtă mai rău în legătură cu propriul corp.

Nu înseamnă că rețelele sociale provoacă automat o tulburare dismorfică corporală. Înseamnă însă că mediul digital poate deveni un factor de vulnerabilitate, mai ales pentru tinerii care își construiesc stima de sine prin raportare la standarde nerealiste.

Ce ne arată cercetarea de la Galați

Fenomenul nu este doar o problemă observată în cabinetele de psihiatrie sau descrisă în studii internaționale. El poate fi analizat și în comunitatea noastră.

Într-un studiu realizat de echipa noastră și publicat în revista Healthcare în 2025, pe un eșantion de 137 de studenți, preocupările legate de imaginea corporală s-au asociat cu niveluri mai ridicate de anxietate și depresie.

Un rezultat relevant a fost că indicele de masă corporală nu a prezentat aceeași asociere. Cu alte cuvinte, greutatea unei persoane nu explică, de una singură, felul în care aceasta își percepe corpul și nici intensitatea suferinței emoționale asociate.

Acest lucru ne reamintește că imaginea corporală nu este o simplă măsurătoare fizică. Este și o experiență psihologică, influențată de convingeri personale, emoții, experiențe de viață și presiuni sociale.

Două persoane cu o constituție fizică asemănătoare se pot privi în oglindă în moduri complet diferite. Una își poate accepta corpul, în timp ce cealaltă poate trăi o nemulțumire profundă și persistentă.

Când soluția aleasă agravează problema

Una dintre dificultățile importante în tulburarea dismorfică corporală este că persoana caută adesea rezolvarea problemei în modificarea aspectului fizic.

Consultațiile dermatologice, procedurile estetice sau intervențiile chirurgicale pot părea soluții logice atunci când cineva este convins că un anumit detaliu fizic îi provoacă întreaga suferință. Însă, dacă problema principală este reprezentată de percepția distorsionată asupra propriei imagini, modificarea acelui detaliu poate să nu aducă ameliorarea așteptată.

Cercetările publicate de Katharine Phillips și colaboratorii săi au descris frecvența tratamentelor nonpsihiatrice în rândul persoanelor cu tulburare dismorfică corporală și rezultatele adesea nesatisfăcătoare ale acestora. În unele cazuri, intervențiile nu au îmbunătățit simptomele sau au fost urmate de agravarea suferinței.

Riscul este ca, după corectarea unei presupuse imperfecțiuni, atenția să se mute asupra alteia. Nasul, pielea, bărbia, pomeții sau musculatura pot deveni, pe rând, centrul aceleiași nemulțumiri.

Dacă percepția de sine rămâne neschimbată, defectul găsește întotdeauna o altă adresă.

Tulburarea dismorfică corporală se poate trata

Vestea importantă este că există tratamente eficiente. Abordarea poate include psihoterapia, în special terapia cognitiv-comportamentală adaptată acestei tulburări, iar în anumite situații, medicația recomandată și monitorizată de medicul psihiatru.

Recunoașterea timpurie a simptomelor și accesul la ajutor specializat pot face o diferență semnificativă. Este important să solicităm o evaluare atunci când preocuparea pentru aspectul fizic ocupă ore întregi din zi, afectează relațiile, studiile sau activitatea profesională ori conduce la evitarea fotografiilor, a întâlnirilor și a situațiilor sociale.

Dacă observăm aceste semne la o persoană apropiată, nu este suficient să îi spunem că este frumoasă sau că exagerează. Mai util este să îi ascultăm suferința fără să o judecăm și să o încurajăm să discute cu un specialist.

Mesajul esențial nu este că persoana trebuie convinsă să se considere frumoasă. Este că merită ajutată să nu mai sufere atât de mult din cauza felului în care se percepe.

Portretul din pod a ajuns în buzunar

În romanul lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, imaginea protagonistului păstrează urmele degradării pe care acesta refuză să le accepte. Portretul este ascuns în pod, departe de privirile celorlalți.

Astăzi, pentru mulți tineri, portretul se află în telefon. Este filtrat, comparat, evaluat și verificat de zeci de ori pe zi. Iar uneori, cu fiecare fotografie, distanța dintre corpul real și imaginea idealizată pare să crească.

Nu orice nemulțumire față de aspectul fizic înseamnă o tulburare psihică. Dar atunci când preocuparea devine obsesivă, produce suferință și limitează viața de zi cu zi, ea trebuie luată în serios.

Uneori, problema nu este chipul pe care îl vedem în oglindă, ci felul în care mintea ne învață să îl privim. Iar ceea ce trebuie reparat nu este neapărat chipul, ci relația pe care o avem cu propria imagine.