Copilul care nu poate spune ce simte: când comportamentul devine limbaj emoțional

De ce unele comportamente dificile sunt, de fapt, mesaje emoționale pe care copilul încă nu știe să le traducă în cuvinte?

• „Nu ascultă.”
• „Face crize din orice.”
• „Este foarte agresiv.”
• „Se enervează din nimic.”
• „Nu poate sta locului.”
• „Nu știm ce să mai facem cu el.”

Sunt afirmații pe care părinții le aduc frecvent în cabinet. În spatele lor se află, de multe ori, un copil care nu știe încă să spună: „Mi-e frică.” „Sunt copleșit.” „Am nevoie de ajutor.” „Nu mă simt în siguranță.” „Nu știu ce se întâmplă cu mine.”

Pentru adult, comportamentul copilului poate părea lipsit de sens. Pentru copil însă, comportamentul are aproape întotdeauna o funcție.

Când emoția nu poate fi spusă, ea poate fi „jucată”

Un copil mic nu are încă dezvoltate toate resursele cognitive și lingvistice necesare pentru a identifica, diferenția și exprima ceea ce simte. Chiar și copiii mai mari pot avea dificultăți în a pune în cuvinte emoții complexe precum rușinea, frustrarea, neputința, gelozia sau anxietatea.

Astfel, emoția poate apărea sub forma unui comportament.

Un copil anxios poate refuza să meargă la școală.
Un copil copleșit poate deveni agresiv.
Un copil care se simte neputincios poate încerca să controleze fiecare situație.
Un copil care se teme de respingere poate deveni provocator.
Un copil care are nevoie de conectare poate deveni, aparent paradoxal, extrem de dificil de gestionat.

Asta nu înseamnă că orice comportament trebuie acceptat sau justificat prin emoții. Înseamnă că, înainte de a corecta comportamentul, este important să încercăm să înțelegem ce încearcă acel comportament să comunice.

Comportamentul este informație

În psihoterapie, una dintre întrebările care pot schimba perspectiva este:

„Ce se întâmplă cu acest copil?”

în loc de:

„Ce este în neregulă cu acest copil?”

Diferența pare subtilă, dar este fundamentală.

Prima întrebare ne invită să căutăm cauza, contextul și nevoia. Cea de-a doua riscă să transforme comportamentul într-o etichetă aplicată copilului.
De aceea, atunci când un copil lovește, fuge, țipă, refuză, se retrage sau provoacă, merită să observăm când apare comportamentul, ce îl precede și ce se întâmplă după.

• Există anumite situații care îl declanșează?
• Apare mai ales în contexte de separare?
• În momente în care i se cere ceva dificil?
• După perioade de oboseală?
• În relația cu anumite persoane?
• Este o reacție la frustrare, la schimbare sau la pierderea controlului?

Comportamentul începe astfel să devină un fel de hartă.

Copilul nu are nevoie doar să fie „oprit”

Atunci când un copil are o reacție emoțională intensă, adultul este tentat, firesc, să oprească rapid comportamentul: „Nu mai țipa!”, „Nu mai lovi!”, „Stai cuminte!”, „Nu ai niciun motiv să plângi!”.

Uneori, limita este absolut necesară.
Dar limita și înțelegerea nu se exclud.

Putem spune:

„Nu te las să lovești. Văd că ești foarte furios. Sunt aici și te ajut să treci prin momentul acesta.”

În acest fel, copilul primește simultan două mesaje importante:

emoția mea este acceptată, dar comportamentul meu are limite.

Această diferențiere este esențială pentru dezvoltarea reglării emoționale.

Reglarea emoțională se învață în relație

Copilul nu se naște cu capacitatea de a-și regla singur toate emoțiile. În primii ani de viață, reglarea este în mare măsură relațională.

Adultul îl ajută să se liniștească, să pună nume emoțiilor, să înțeleagă ce i se întâmplă și să descopere alternative comportamentale.
În timp, ceea ce copilul experimentează în relația cu adultul devine, treptat, o capacitate internă.

De aceea, înainte de a-i cere unui copil să „se calmeze”, este util să ne întrebăm:

„Are instrumentele necesare pentru a se calma?”

Nu putem cere autocontrol înainte ca acesta să fi fost învățat.

Ce se întâmplă atunci când apare calul?

În hipoterapie și în intervențiile terapeutice asistate de cal, relația copil–cal poate deveni un context extraordinar pentru observarea și exersarea reglării emoționale.

Calul nu răspunde doar comenzilor verbale. Este foarte sensibil la modificările de postură, tensiune musculară, ritm și intenție ale persoanei cu care interacționează.
Un copil tensionat poate descoperi că propriul corp transmite ceva înainte ca el să poată spune ce simte.
Un copil agitat poate observa că, pentru a obține o interacțiune armonioasă cu animalul, are nevoie să își regleze treptat ritmul.
Un copil anxios poate experimenta, într-un cadru structurat și sigur, faptul că poate tolera apropierea, incertitudinea, frustrarea și chiar greșeala fără ca relația să se rupă.

În acest context, calul nu este „terapeutul” și nu înlocuiește intervenția psihologică. Este un partener terapeutic, iar relația cu acesta creează experiențe prin care copilul poate învăța despre propriile emoții, despre corpul său și despre relația cu celălalt.

De la „Ce ai?” la „Ce încerci să-mi spui?”

Poate că una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face ca adulți este să privim comportamentul copilului cu puțin mai multă curiozitate.

În loc de:
„De ce faci asta?”

putem încerca:
„Ce s-a întâmplat înainte?”

În loc de:
„De ce ești atât de obraznic?”

putem întreba:
„Ce este atât de greu pentru tine acum?”

Iar în loc să vedem doar comportamentul pe care vrem să îl eliminăm, putem căuta nevoia care stă în spatele lui.

• Uneori este nevoie de o limită.
• Uneori de conectare.
• Uneori de odihnă.
• Uneori de predictibilitate.
• Uneori de ajutor.

Iar alteori este nevoie de intervenția unui specialist pentru a înțelege un pattern comportamental care persistă și afectează funcționarea copilului.

În loc de concluzie

Copilul care nu poate spune „mi-e greu” poate spune asta prin comportamentul său.
Iar rolul adultului nu este să traducă fiecare reacție într-o scuză, ci să învețe să o privească drept informație.
Pentru că, dincolo de țipăt, refuz, furie sau retragere, se află un copil care încearcă să transmită ceva cu resursele pe care le are la dispoziție.
Uneori, primul pas către schimbarea comportamentului nu este să îi cerem copilului să se comporte diferit, ci să îl ajutăm să înțeleagă ce simte.
Iar atunci când un copil învață să spună în cuvinte ceea ce înainte putea exprima doar prin comportament, nu dispare doar un „comportament dificil”.
Apare o nouă abilitate: capacitatea de a se înțelege pe sine.

Psiholog Filip Edviga Teodora
Contact: 0725 850 689