Repere din istoria medicinei
In contextul zilei mondiale a inimii, astazi vom rememora doua inventii majore: defibrilatorul cardiac si stimulatorul cardiac.
Inima normala are un sistem electric intern care controleaza ritmul batailor sale. Semnalul electric incepe la nivelul unor celule numite nodul sinoatrial (NSA) situat in peretele superior din atriul drept, se transmit in peretii inimii provocand contractia atriilor, apoi se extinde la nivelul nodului atrioventricular (NAV) cu intarziere de aproximativ o zecime de secunda, dupa care incepe contractia ventriculilor.
Semnalele regulate intre NSA si NAV asigura ritmul normal al inimii ( sinusal ) intre 60 si 80 batai/minut. Mai exista si alte fibre prin care se transmit impulsurile: pachetul His si fibrele Purkinje.
Defibrilatia se face in cazul aritmiilor, cand inima bate prea repede ( tahicardie), prea lent (brahicardie) sau neregulat.
In 1775, medicul veterinar PETER ABILDGAARD ( 1740-1801) a publicat o lucrare stiintifica despre resuscitarea puilor de gaina: “ Cu un soc la cap le erau surpimate functiile vitale, apoi cu un alt soc la piept erau resuscitati. Dupa ce experimentul s-a repetat de cateva ori, puii isi reveneau, chiar daca mergeau cu dificultate la inceput si nu mancau 1-2 zile, ulterior si-au revenit si chiar au facut oua.” La acea vreme oamenii stiau destul de putin despre fiziologia inimii, implicata in “ invierea” puilor.
In 1899 fiziologii elvetieni JEAN-LOUIS PREVOST si FREDERIC BATELLI au realizat experimente pe caini in timpul carora le-au fost provocate tulburari de ritm prin socuri mici, apoi revenirea la un ritm normal cu socuri crescute.
Prima defibrilatie pe un om pe cord deschis a fost in 1947 cand chirurgul cardiac CLAUDE BECK a aplicat doua placute (padele) de o parte si de alta a in inimii unui tanar de 14 ani cu fibrilatie ventriculara, aducandu-i inima in ritm normal.
Astazi, defibrilatoarele automate externe ( AEDs) pot analiza efectiv ritmul cardiac si apoi daca se justifica pot descarca impulsuri terapeutice. Exista si defibrilatoare miniaturale, implatate subcutanat care fac acest lucru.
De asemenea dispunem in prezent de stimulatoare cardiace implantate subcutanat ( pacemaker). Primul asemenea dispozitiv a fost conceput in 1952 de cardiologul american PAUL ZOLL si el transmitea impulsuri electrice dureroase de la suprafata cutiei toracice.
In 1958 inventatori precum suedezul RUNE ELMQVIST sau americanul WILSON GREATBATCH au dezvoltat pacemakere cu tranzistori. Dupa anii 1970, bateriile cu litiu ca unitati cu circuite de putere redusa au facut ca dispozitivele sa aiba cativa ani de functionare.
Actualmente stimulatoarele sunt cu o singura camera sau cu doua camere, cu senzori care preiau semnale din atriul drept si venticulul drept si evalueaza activitatea inimii, determinand si ritmul de descarcare a impulsurilor in functie de afectiune
Stimulatoarele intracardiace se afla in studii clinice.
De mentionat ca aceste dispozitive nu determina schimbari majore in stilul de viata, decat eventual evitarea campurilor magnetice si a impulsurilor electrice puternice cat si a traumatismelor la nivelul zonei de implantare.
Mai multe articole din revistă aici!