Control sau acceptare? Ce facem cu emoțiile noastre

Mioara Grigoraş – Psiholog clinician, Psihoterapeut, Doctorand, UDJG

Într-o lume care ne încurajează să fim mereu „productivi” și să ne simțim „bine”, emoțiile dificile sunt adesea tratate ca niște defecțiuni. Anxietatea este văzută ca o problemă de rezolvat, tristețea ca un inamic de învins, iar furia ca un semn de slăbiciune. Ne grăbim să le suprimăm, să le ascundem sau să le „reparăm” cu soluții rapide, fără să le ascultăm mesajul.

Dar ce s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am înceta să mai luptăm? Dacă, în loc să fugim de frică, ne-am opri și am întreba: „Ce încerci să-mi spui?”.

Psihologia confirmă un paradox pe care mulți dintre noi îl simțim pe pielea noastră: cu cât încercăm mai mult să controlăm o emoție, cu atât aceasta devine mai puternică. Imaginează-ți că ești într-o piscină și încerci să ții o minge sub apă. La început, reușești, dar efortul este epuizant. În momentul în care obosești, mingea sare cu și mai multă forță la suprafață.

La fel funcționează și mintea noastră. Evitarea și suprimarea emoțiilor dificile nu le face să dispară. Dimpotrivă, le alimentează.

Iar gândurile automate, acele interpretări rapide și adesea distorsionate ale realității, preiau controlul. „Dacă nu mă simt bine, înseamnă că ceva este în neregulă cu mine”, „Dacă am greșit, totul este compromis”. Aceste tipare de gândire, cunoscute drept distorsiuni cognitive (precum gândirea de tip „totul sau nimic” sau catastrofizarea), ne țin captivi în bucla emoțiilor.

Și atunci însemnă că e necesar să abordăm o altă cale: ascultarea, acceptarea și nu suprimarea

Schimbarea nu începe atunci când reușim să alungăm o emoție, ci atunci când îi facem loc. Este momentul în care, în loc să spunem „Nu ar trebui să mă simt așa”, spunem „Acum simt anxietate, furie, tristețe și este în regulă. Pot sta cu această senzație”.

Acest proces de acceptare nu înseamnă resemnare sau pasivitate. Dimpotrivă, este un act de curaj. Înseamnă să coborâm din vârtejul gândurilor și să observăm, cu blândețe, ce se întâmplă în interiorul nostru. „Ce îmi spune de fapt acea strângere în piept? De ce mi-e este frică? Ce nevoie strigă acea tristețe? Ce vrea să-mi comunice furia? ”

Această întoarcere către sine este esențială pentru ceea ce numește autoreglare emoțională. Nu este vorba despre a ne controla emoțiile, ci despre a învăța să le navigăm, să le înțelegem și să le integrăm, astfel încât ele să nu mai fie dușmani, ci mesageri ai lumii noastre interioare.

Este singurul spațiul sigur în care transformarea devine posibilă

De multe ori, nu putem face singuri această călătorie, oricât de mult am conștientiza. Tiparele noastre emoționale sunt adânc înrădăcinate, iar gândurile automate sunt atât de rapide încât nici nu le mai sesizăm prezența.

Aici intervine psihoterapia, nu ca un manual de instrucțiuni, ci ca un spațiu relațional sigur. Dincolo de tehnicile terapeutice, care ne ajută să vedem legătura dintre gând, emoție și comportament, fie de alte abordări care ajută în liniștirea corpului și a minții, ceea ce vindecă cu adevărat este relația umană.

Este acel cadru în care, pentru prima dată, o persoană descoperă că poate vorbi liber, fără teama de a fi judecată. În acel climat de acceptare necondiționată și prezență autentică, apărarea scade, iar emoțiile pot fi privite în față, fără teamă.

Adevărata recompensă a acestui proces vine atunci când, dintr-o dată, piesele par să se așeze la locul lor. Nu pentru că am primit un sfat genial, ci pentru că o înțelegere profundă răsare din interior. Este acea liniște care apare când realizezi că anxietatea ta nu este o defecțiune, ci un sistem de alarmă sensibil, iar furia ta nu este rea, ci poate fi o graniță care strigă să fie respectată.

Maturizarea emoțională nu înseamnă să ajungem într-o stare de fericire perenă. Înseamnă să putem îmbrățișa întregul spectru al umanității noastre, de la bucurie la tristețe, de la entuziasm la frică, fără a ne mai lupta cu jumătate din el.

Și totuși, există zile în care parcă tot acest efort interior pare greu, absurd. Zile în care privim în jur și simțim că ceea ce era odată întreg s-a mototolit iremediabil. Războaie, pierderi, nedreptăți, tăcerea celor dragi, dezamăgiri tăcute. O lume pe care o privești siderat, fără să știi ce-ar trebui să faci, ca om, ca picătură în ocean.

În acele momente, apare tentația de a încerca să întinzi lumea la loc, colț cu colț. Sau, dimpotrivă, de a renunța cu totul.

Dar poate că adevărata putere stă tocmai în a accepta că nu poți netezi hârtia, dar poți scrie pe ea.

Așa că, atunci când lumea e mototolită și nu știi ce să faci, fă ceea ce știi cel mai bine să fii OM. Fă loc emoției tale, oricât de incomodă ar fi. Stai cu tine în tăcere. Plângi dacă trebuie. Apoi, când ești gata, întoarce-te la ceea ce aveai deja în agendă. Fă acel lucru aparent inutil și profund sublim.

Pentru că sublimul nu este niciodată inutil. El este dovada că, în ciuda ororii, noi încă alegem frumosul.

Iar atunci când alegem frumosul într-o lume mototolită, nu negăm durerea. O așezăm lângă noi și-i spunem: „Te văd. Ești acolo. Dar nu vei fi singura mea poveste.”

Când încetăm să mai luptăm, emoțiile se liniștesc !