ARTA MEA POATE AVEA ROL TERAPEUTIC, DEȘI NU ACESTA ESTE SCOPUL EI

Interviu cu artistul plastic Roland Pangrati

După efectuarea mai multor stagii de formare universitară la Tokyo, Japonia, unde a

studiat tehnicile tradiționale ale picturii japoneze Nihonga, Roland Pangrati (născut la

Galați, în 1976, absolvent al Universității Naționale de Arte din București) și-a

conturat un stil personal, situat la intersecția dintre figurativ și abstract. Acest demers

artistic i-a conferit recunoaștere în spațiul european, precum și în Japonia și Coreea

de Sud. Începând cu anul 2020, diverse cicluri din seria „Rocks” au fost expuse de

Galeria Floraison Tokyo. Între 2021 și 2023, lucrările sale au fost selectate atât la

Bienala Internațională Busan, Coreea de Sud, cât și la Bienala Internațională de Arte

Vizuale Brașov – Bienala Albastră.

În 2022, expoziția „The Moon Glows the Same” a fost itinerată în cinci spații

expoziționale de prestigiu din România. Seria de lucrări „Caminho da Agua e da

Pedra” a fost prezentată, pe parcursul anilor 2024 și 2025, la Galeria ICR Lisabona,

Muzeul de Arte din Sintra, Portugalia, Galeria Curții Europene de Conturi și Muzeul

Național al Țăranului Român. În octombrie 2025, o parte din seria BUKOVINA BLUE

a fost expusă în Pavilionul României la Expoziția Internațională din Osaka.

Temele centrale ale operei lui Roland Pangrati gravitează în jurul relației dintre

natură și om, explorând fragilitatea și forța peisajului, dar și interconexiunile subtile

dintre formele organice și structurile abstracte. Artistul se inspiră adesea din

elemente minerale și geologice, precum stâncile, pe care le transformă în metafore

vizuale pentru permanență, echilibru și introspecție.

Care este legătura dintre temele și tehnicile picturii japoneze Nihonga și energia pe care o primește omul din natură?

Pentru mine, Nihonga nu sunt doar niște tehnici , ci un mod de a sta în preajma naturii. Pigmenții minerali, pulberile fine, cleiul organic — toate poartă în ele o memorie tăcută a lumii din care provin. Nu pictez natura, ci lucrez împreună cu ea, într-un fel de respirație comună.

Energia despre care vorbim nu e spectaculoasă, nu e violentă — e o energie lentă, de profunzime, care se depune în timp. O regăsesc în ritmurile vegetale, în creșterea aproape invizibilă, în felul în care materia se transformă fără să își piardă continuitatea.

În acest sens, pictura devine un loc de trecere: între ceea ce este viu și ceea ce pare inert, între exterior și interior. Iar întâlnirea cu lucrarea nu e una de consum vizual, ci o posibilitate de a reintra, chiar și pentru o clipă, într-un ritm care nu ne aparține, dar din care facem parte.

Are arta un rol terapeutic? Iți propui ca arta ta – ca să discutăm specific – să aibă un astfel de rol?

Da — dar nu în sensul direct, declarativ, în care arta ar vindeca ceva anume.

Nu îmi propun ca lucrările mele să funcționeze ca un instrument terapeutic. Nu construiesc imagini cu intenția de a calma, de a repara sau de a produce un anumit efect asupra privitorului. Ar fi, poate, o formă de control care nu mă interesează în mod special.

Și totuși, există o dimensiune a liniștii care apare în relație cu arta mea — dar ea ține mai degrabă de întâlnire decât de intenție.

În lucrul cu tehnicile Nihonga, timpul încetinește în mod natural. Straturile se depun lent, gestul devine atent, aproape ritualic. E un tip de concentrare care te scoate din ritmul fragmentat al cotidianului și te aduce într-o formă de prezență continuă. Dacă există o dimensiune terapeutică, atunci ea apare mai întâi în acest proces.

Pentru privitor, cred că lucrurile funcționează similar. Nu e vorba de un mesaj care trebuie înțeles, ci de o stare în care poți intra sau nu. Uneori, în fața unei lucrări, se produce o mică suspendare — o tăcere, un spațiu interior care se deschide fără să fie forțat.

Dacă asta poate fi numit rol terapeutic, atunci accept termenul — dar ca pe un efect secundar, niciodată ca pe un scop.

Apa și rocile revin mereu în peisajele tale, fie ca e vorba de seria ‘The Moon Glows the Same’, de ‘Caminho da Agua e da Pedra’ (unde chiar numele indică relația dinte apă și piatră) sau de ‘Bukovina Blue’. Sunt acestea elementele de care te simți cel mai aproape? Au ele un rol special în felul în care noi percepem frumusețea naturii?

Întrebarea asta îmi place foarte mult – și aproape că își conține deja răspunsul.

Apa și piatra nu sunt, pentru mine, simple motive recurente, ci două prezențe fundamentale, aproape arhetipale. Mă simt apropiat de ele tocmai pentru că exprimă, în forme foarte diferite, aceeași continuitate a naturii: una fluidă, în perpetuă transformare, cealaltă lentă, densă, aproape imobilă.

Între ele există o tensiune tăcută, dar și o formă de acord profund. Apa modelează piatra, o atinge, o erodează, o învăluie — iar piatra, la rândul ei, dă apei direcție, ritm, limite. E un dialog care nu se încheie niciodată.

Cred că această relație spune ceva esențial despre felul în care percepem frumusețea naturii. Nu ca pe o imagine fixă, ci ca pe un echilibru între forțe opuse: mișcare și stabilitate, transparență și opacitate, trecere și permanență.

În lucrările mele, aceste elemente nu sunt reprezentate pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pun în mișcare în interiorul nostru. Apa deschide, dizolvă, creează spațiu. Piatra adună, fixează, dă greutate. Împreună, ele creează un loc de respirație — un tip de peisaj interior în care privitorul se poate regăsi, fără să fie constrâns să înțeleagă.

Poate că de aceea revin mereu: pentru că, dincolo de orice construcție conceptuală, ele rămân printre cele mai simple și mai profunde moduri de a vorbi despre lume.