Frânturi de pe canapeaua din cabinet

Mioara Grigoraş – Psiholog clinician, Psihoterapeut,

Doctorand, UDJG

La prima ședință, o pacientă a intrat cu umerii până la urechi, s-a așezat pe marginea fotoliului cu geanta în brațe ca pe un scut și mi-a șoptit: „Nu sunt nebună, doar că nu mă mai descurc.” Am zâmbit pentru că cei care îmi trec pragul nu sunt nebuni, sunt doar oameni care s-au săturat să care singuri o greutate devenită prea mare. Mersul la psiholog e încă însoțit de atâtea idei preconcepute, încât unii amână luni sau ani să ceară ajutor.

Știu că încă mulți se întreabă ce e, de fapt, cu terapia asta, cu mersul la psiholog. Unii își imaginează că intri acolo cu bagajul plin de griji și ieși după 50 de minute luminat, vindecat și cu zâmbetul până la urechi. Alții cred că e ceva mistic, că terapeutul îți citește gândurile sau îți spune ce trebuie să faci cu viața ta. Și mai sunt și cei care văd terapia ca pe un semn de slăbiciune și că doar cei slabi merg la psiholog.

Adevărul e mult mai simplu. Și, totodată, mult mai complicat.

Ce se întâmplă în cabinet rămâne, de regulă, între patru pereți. Dar azi fac o excepție. Vă las să trageți cu ochiul la câteva frânturi. Fără nume, fără date personale, fără povești care să trădeze vreo identitate. Doar esența, așa cum se așază ea după ce ușa cabinetului se închide, iar pe hol rămân zâmbetele de complezență, replicile pregătite de acasă și vestitul răspuns la întrebarea „cum sunteți?”, acel bine spus din reflex, care acoperă totul.

Pe canapea, în schimb, începe o altă conversație, iese la suprafață ce-i ascuns în spatele binelui.

Stăteam anul trecut în cabinet și mă uitam la o pacientă cum își trage aer în piept, ofta adânc și îmi spunea că parcă a venit aici să facă curat într-o debara în care n-a intrat de zece ani, că a găsit acolo un sac de haine vechi și urâte și că acum trebuie să le care pe toate acasă.

Am zâmbit și i-am spus că știe cum e când faci curat cu adevărat,  întâi e dezastru, scoți totul pe hol, e mai rău decât înainte, te împiedici de ele, dar abia după haosul ăla vine și raftul curat.

Mi s-a părut o analogie atât de bună, încât mi-am și notat-o. Pentru că, hai să fim sinceri, multă lume vine la psiholog cu așteptarea ascunsă că e un fel de cosmetică sufletească: intri cu riduri și cearcăne emoționale, stai 50 de minute, și ieși de acolo întins, luminos și cu o strălucire de invidiat. Și dacă nu ieși așa, apare întrebarea firească: am făcut ceva greșit, de ce mă simt mai greu decât când am venit?

Păi, să vă spun un secret profesional: dacă ieși de la terapie la fel de aranjat cum ai intrat, e posibil să fi bătut pasul pe loc.

Îmi amintesc de o pacientă care a venit odată foarte fericită, spunându-mi că a avut o zi minunată, am vorbit despre rețete de prăjituri și despre cum să își aranjeze mai bine programul la birou și că s-a simțit așa ușoară. Am ascultat-o, am validat-o, dar în mintea mea de psiholog mi-am zis că în ziua aceea am evitat amândouă cu grație adevărata problemă. Săptămâna următoare am intrat în debaraua aia de care pomeneam mai devreme. A plâns și a ieșit pe ușă cu umerii căzuți. Apoi  mi-a trimis un mesaj seara, întrebându-mă dacă e normal să o doară capul și să se simtă de parcă a dat la lopată. I-am răspuns cu un citat adaptat după un antrenor de sală: no pain, no gain, doar că aici nu facem bicepși, facem reziliență.

Esența este următoarea: la terapie nu vii să primești o față de masă nouă peste mizeria din sufragerie. Vii să răstorni mobila veche, să dai cu mătura pe sub ea și să stai acolo, în mijlocul camerei, uitându-te la praf. Asta e starea de tristețe sau oboseală de după ședință. E zgomotul pe care îl face adevărul când se așază.

Am avut și pacienți cărora le plăcea să spună că ei nu vor să scotocească prin trecut. Eu îi întrebam invariabil: și dacă trecutul tău e ca o canapea veche, urâtă și grea pe care o cari în spate peste tot, nu preferi să o lași jos măcar cinci minute, să vezi cum e să mergi fără ea?

Terapia nu este doar despre a fi bine și  a râde. Deși, vă asigur, se râde mult în cabinet, uneori mai mult decât la o cafea cu prietenii. Râdem de noi, de cât de complicați suntem, de cât de tare ne încâlcim singuri în fire. Dar râsul și starea de bine  vine după ce am acceptat că suntem triști, furioși sau obosiți.

Și ca să fie clar, nu pledez pentru o terapie veșnic sumbră. Dimpotrivă, pledez pentru autenticitate. Uneori pleci de la terapie furios, alteori pleci zăpăcit, ca și cum cineva ți-a schimbat toate sertarele casei și nu mai găsești nimic. Și asta e tot muncă, creierul tău face conexiuni noi, iar asta consumă energie ca un procesor de computer.

Așa că, dacă te gândești să mergi la psiholog și ți-e teamă că vei simți o greutate pe suflet în loc de zâmbetul așteptat, nu te speria. Nu înseamnă că terapia nu funcționează, înseamnă că ai început, în sfârșit, să te iei în serios.

Și, ca să închei tot într-o notă de veselie, pentru că da, ne întoarcem la râs, gândiți-vă așa: e ca și cum ai merge la sală și te-ai mira că te dor mușchii. Dacă nu te doare nimic, înseamnă că ai stat pe telefon pe bancă. Iar în terapie, când te doare sufletul puțin după ședință, înseamnă că ai ridicat greutatea potrivită.

Asta nu înseamnă că toată terapia e așa. Haosul din debara nu ține la nesfârșit. Vine o vreme când lucrurile încep să se așeze, rafturile se limpezesc, iar tu începi să respiri mai ușor în propria ta casă interioară. Și atunci, după ședință, pleci acasă nu doar cu sufletul mai ușor, ci și cu un zâmbet care, de data asta, chiar e al tău. Iar într-o bună zi, observi că știi deja pe unde se ascunde mizeria, că ai învățat cum se ține mătura și că nu mai ai nevoie de psiholog să-ți arate colțurile întunecate, îi lași cheia de la debara și pleci să-ți trăiești viața în camera ta, acum curată și luminoasă.

Iar în cabinet, canapeaua rămâne goală, iar psihologul zâmbește liniștit la gândul că tocmai a rămas fără un pacient. Pentru că exact asta e treaba lui.

La psiholog nu merg doar cei cu diagnostice severe. Merg oameni care vor să doarmă mai bine, care vor să se certe mai puțin cu partenerul, care simt că s-au pierdut pe drum, care au o neliniște fără nume sau care pur și simplu vor să se înțeleagă mai bine. Toate aceste motive sunt valide și toate merită ascultate.

Așa că, dacă stai pe holul vieții tale și te uiți la ușa cabinetului cu teamă, sper că aceste rânduri ți-au mai domolit din zgomotul interior. Nu ești slab dacă intri, ești, de fapt, curajos. Pentru că e nevoie de mult curaj să te așezi pe canapeaua aia și să spui: „Uite, asta e debaraua mea. Mă ajuți să facem curat?”