Analfabetism digital (autopamflet)

Dr. Mihaela Chelariu
Medic primar psihiatru

Până acum câțiva ani eram mândră de parcursul meu profesional. Am absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, am finalizat rezidențiatul în psihiatrie la Institutul de Psihiatrie „Socola” Iași, la care s-au adăugat cursuri postuniversitare și un master în „Managementul Serviciilor de Sănătate” la Universitatea din București. Un traseu care, în mod firesc, ar trebui să inspire siguranță și competență.

Și totuși, în zilele acestea am descoperit un alt tip de etichetă: „analfabet digital”. Sau, dacă vreau să fiu mai indulgentă cu mine însămi, „semi-analfabet digital”.

Totul a pornit de la un gest banal: încercarea de a plăti o factură online. La început, lucrurile au funcționat. Am apăsat, am urmat pașii, iar aplicația mi-a „răspuns” corect. Două luni la rând am reușit. Și m-am bucurat sincer — iată, încă un lucru bifat, încă o dovadă de adaptare la modernitate.

A treia lună însă… pauză.

Aplicația se schimbase. Pașii pe care îi învățasem dispăruseră. Interfața era alta, logica părea alta, iar eu — pierdută în mijlocul unui sistem care, aparent, nu mai vorbea aceeași limbă cu mine.

Ce era de făcut? Întrebarea a venit instinctiv: „Întreabă AI.” Nu mi-a convenit ideea, dar termenul scadent m-a obligat să încerc.

Am urmat indicațiile, pas cu pas. Am încercat din nou. Nimic. Încă o dată. Eșec. În final, am abandonat și am apelat la „fata care îmi rezolvă tot”.

Cu puțină frustrare, am privit cum ea parcurgea exact aceiași pași. Diferența? Totul funcționa perfect. Și, ca un bonus, au apărut și acele „pseudo-artificii” ale aplicației, care mi s-au părut mai degrabă ironice decât utile.

M-a cuprins o frustrare greu de ignorat. Cum este posibil ca eu, care am acumulat ani de studiu, examene, specializări și experiență profesională, să mă împotmolesc într-un simplu telefon și într-o aplicație de plată?

Trăim alte vremuri, fără îndoială. Vremuri în care competența medicală, academică sau profesională nu mai garantează automat și competența digitală. Și, uneori, diferența dintre „știu” și „nu știu” nu mai ține de inteligență, ci de actualizarea continuă a unor interfețe care se schimbă mai repede decât rutina noastră de adaptare.

Poate că nu e vorba de analfabetism, în sensul clasic. Poate e doar un nou tip de învățare forțată, uneori frustrantă, alteori umilitoare, dar inevitabilă.

Și totuși, rămâne întrebarea: câți dintre noi nu ne-am simțit, măcar o dată, „neștiutori” în fața unui ecran care decide singur regulile jocului?