Reacţii de stres. Forţa emoţiei!

Oamenii vorbesc adesea cu naturaleţe despre boala somatică! Toată lumea se pricepe, leacuri sunt, şi fiecare dintre noi mai aduce pe tărâmul terapiei propria experienţă.

Când este vorba de o boală psihică, scena se eliberează, se vorbeşte în şoaptă despre nenorocirea vecinului sau prietenului, cu gesturi de deznădejde şi neputinţă. Aceeaşi oameni care au trecut pe lângă vecinul şi prietenul lor zi de zi, fără să bage de seamă că se întâmplă ceva cu el. Din ce cauză se întâmplă toate acestea? Răspunsul e mai complex. La modă, în secolului douăzeci şi unu răspunsul ar fi lipsa de comunicare, în secolul douăzeci ar fi fost prejudecăţile, iar în secolul nouăsprezece ignoranţa. Trist este că pentru momentul actual sunt valabile toate răspunsurile ca şi cum trecerea timpului ar fi doar o chestiune de vocabular. În fapt vorbim de două categorii de tulburări psihice, endogene – ce îşi extrag etiopatogenia fie dintr-o moştenire genetică fie dintr-o vulnerabilitate individuală marcată nefericit de factori psihotraumatici, şi psihogene generate de „şocuri” într-o exprimare populară sau traume psihice mai mici sau mai mari dar îndeajuns de importante pentru fiecare din noi pentru a fi exprimate în tulburări psihice la limită cu normalitatea. Referitor la acestea din urmă – un doliu, un divorţ, o pierdere materială sau a serviciului sunt situaţii de viaţă, evenimente ce pot declanşa reacţii depresive, anxioase – ce aduc pacientul în faţa psihiatrului frecvent la insistenţele familiei şi mai rar din proprie iniţiativă. Astfel anturajul devine esenţial ca rol, într-o evoluţie favorabilă – atunci când cei din preajmă sunt aproape în toate sensurile de cel aflat în suferinţă. Tăcerea, durerea, interiorizarea adâncesc tulburarea şi frecvent apare somatizarea-o reacţie fizică la acţiunea stresului. Pacienţii acuză dureri de cap, palpitaţii, dificultăţi în respiraţie, şi se adresează firesc interniştilor. Aceştia realizează cauzalitatea psihogenă şi trimit pacientul la psihiatru. De aici intervine familia şi prietenii. Câteodată o simplă consolare sau zâmbet încurajator sunt suficiente. O atitudine prea protectivă – aproape maternală nu este de dorit. Trebuie să se convingă că poate să-şi deschidă sufletul, să-şi învingă temerile atâta timp cît se ating cu delicateţe subiecte sensibile din viaţa lui. Şi tot cu delicateţe trebuie alese mijloacele de tratament. Şi tot cu delicateţe impuse şi urmate. Finalitatea fericită va fi un zâmbet timid pe o faţă până mai ieri chinuită si plânsă! Chiar şi pentru atât merită efortul nostru, atât ca medic cât şi ca aproapele pacientului!

Dr. Mihaela CHELARIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.