Doctorul, şoferul şi autobuzul 11

E o iarnă a naibii de geroasă. Sticla de pe trotuare ţine cu ortopezii, vai de cucoanele care în pas cu moda poartă tocuri, laudă șosetelor trase peste cizme! Cam ăsta ar cadrul general al povestirii cât se poate de adevărate ce urmează să vi-o istorisesc. Ziua se scurge încet, mai ușor sau mai greu funcţie de meseria fiecă-ruia. După serviciul public, pentru mine urmează ala privatu! Da, e cabinetul meu și chiar mă simt bine! Totuși e o zi cam proastă, 2 pacienţi ţin să mă scoată din minţi. Mă ţiu bine! Cu ultimele argumente cam sleite îi expediez. Alţii doi sunt blajini, iar ultimii mi-au fraierit asistenta și… au chiulit! Nevinovaţi, la telefon cu glas senin zic ca au uitat! Deh, așa e în psihiatrie… dar cu 4 sau 6 pacienţi tot trec 3 ore. Mă înfofolesc, și plec.

Este cam 20.30 și cu mult calm și demnitate, aștept autobuzul numărul 11. Este foarte frig, și deși vine și autobuzul 12, care are același traseu-mai scurt în fapt chiar, mă încăpăţinez pentru 11, fiindcă am abonament pe 11, și la cât de surescitată sunt nu vreau sa-mi scot bilet, și nici blatul să fac! Zâmbesc amar, autobuzul întârzie, un taxi se apropie, dar este o distanţă foarte mică, și nu cred că mi-ar zice cuvinte dulci! Ei, mai cu gânduri bune, mai cu rele, autobuzul 11 sosește!

De la început soferul cade în dizgraţie căci deși o mulţime de oameni așteaptă în dreptul micului adăpost, el se duce mai departe, în capătul stației. În fine e dreptul lui. Dar de bine, de rău plecăm. Deja moţăi, și cam am ajuns. O doamnă șoșoteste ceva cu șoferul. După un semafor spre mirarea multor pasageri, autobuzul oprește imediat – nu e staţie dar doamna trebuie să coboare! Ne precipităm mai mulţi să coborâm, bucurându-ne de norocul dat peste noi. Sunt printre ultimii care coboară, un pasager întreabă nervos ”Aicea e staţie? că parcă nu era!”. Șoferul nervos zice ”Nu e! Am oprit să coboare doamna! și ai văzut? Au coborât, ca oile!”. Simţurile mele se ascut, mă pomenesc că zic: ”Care oi? Vorbiţi frumos!!”. Șoferul se înfurie ”Hai cară-te mai repede, până nu cobor la tine! Auzi la proasta asta? după ce că opresc neregulamentar mai face gură! Oaia!” Dau să mai zic ceva dar ma razgândesc! Sincer mă și vedeam cufulită, dar am parul foarte scurt! Mă apostrofez în gând pentru lipsă de calm! Și mă consiliez, că șoferul ar putea avea o problemă, am găsit iute dignosticul-fenilcetonurie! Mda, fenotipic se pliază pe tulburarea de comportament! Pentru știinţa pubicului larg fenilcetonuria este Idioţenia! Mă îndrept agale spre casă și mă relaxez cu o amintire duioasă: dimineață în poarta spitalului, o bătrână se chinuia să își scoată ciorapii de lână de peste galoși căci nu se cuvenea să intre în holul de așteptare cu zăpadă murdară! Mă întreb cu mâhnire ce societate bolnavă suntem cu astfel de specimene ca șoferul în cauză, și, ce o să pierdem când cei ca batrâna cu bun simţ, se vor fi dus… ?

 DR. MIHAELA CHELARIU