Între două săli de aşteptare

V-aţi întrebat vreodată cât timp pierdem în sălile de aşteptare ale cabinetelor medicale? Nu am putea fi foarte exacţi, fiindcă…

[Timpul trece leneş peste vieţile noastre. Încet, încet în cabinetul X se strâng înfriguraţi sau transpiraţi pacienţii. Este aproape ora unu de amiază. Grăbiţi se îndreaptă pacienţii spre cabinet. De ce? este un cabinet privat şi 2 asistente numai prididesc să facă programări. Medicul îşi începe programul la ora 14, şi totuşi ei vin, şi vin…. să ”prindă” un loc, să fie siguri pe faptul că vor fi consultaţi. Nu citeşti pe faţa lor acea satisfacţie că au prins portocale verzi la o coada de banane la fel de crude! Asta era odată, înainte de revoluţie când statul la coadă era o „artă„ şi finalizarea aducea pe masa lui, a omului obişnuit nemăsurate bogăţii: iaurtul acru în borcane gâtuite, laptele în sticle mari cu capace anemice de poleială argintie şi da, câteodata portocale şi banane verzi pe care cu grijă le puneai la copt învelite în ziar, în dulapul cu haine. Cu mare băgare de seamă să nu stea lângă un săpun ”Lux” cumpărat de la  polonezele  – omniprezente pe litoralul românesc… Toate acestea sunt amintiri nostalgice pe care le deapană bătrânii cu haz, ca să mai treacă timpul. Mai intârzie mult medicul? ”Da, e încă la spital are ceva important de făcut”, se aude o voce autorizată, şi spiritele se liniştesc subit. E atât de adâncă condescendenţa pacienţilor față de cel care poate o să le aducă zâmbetul pe feţe vestejite de timp, griji şi boli. Tresar toţi cu speranţă la auzul maşinii (deja ştiu cu ce vine doctorul) şi gata… încep consultaţiile. Linişte, vă rugăm!…]

  şi fiindcă…[Doctorul zice pe un ton oarecare… domnul Ionescu (de exemplu). În încăpere îşi face apariţia domnul cu pricina. Zâmbetul larg, şi privirea vioaie nu se prea potrivesc cu amintirile doctorului, dar în fine îşi zice doctorul în gând ”l-oi fi făcut bine!!!! după consultaţie… să scriem reţeta, şi deodată, zâmbetul îngheaţă ”nu eşti Ionescu?”, ”nu, zice sunt Icsulescu”. „Păi  de ce aţi intrat dumneavoastră?” păi am venit primul…”. Un amestec de tupeu şi nesimţire care dezarmează, aşa că după Ixulescu urmează Popescu, etc. şi s-a dus naibii toată programarea pe ziua respectivă.]

Oricare din situaţiile de mai sus nu sunt imaginare, şi ne mai surpă din echilibrul psihic şi aşa precar al vieţii noastre cotidiene. Să sperăm că într-un viitor nu foarte îndepărtat civilizaţia va fi un principiu, şi că noi toţi, fie că suntem medici, fie că suntem pacienţi sau ambele, ni-l vom însuşi!