REPERE DIN ISTORIA MEDICINEI – Sângerarea terapeutică
Sângerarea terapeutică, numită în termeni medicali flebotomie terapeutică iar în termeni populari “lăsare de sânge”, este o practică a sângerării-îndepărtării sângelui de la un pacient în scopul vindecării sau prevenirii bolilor.
A fost o practică frecventă şi larg răspândită până la sfârşitul sec. al XIX-lea, bazată pe concepte antice, fiind în mare măsură ineficientă şi dăunătoare. Cu toate acestea, a fost una din cele mai frecvente practici medicale efectuate de peste 2000 de ani.
Există ilustraţii într-un anumit mormânt antic (cca 1500 î.e.n.) care dovedesc folosirea lipitorilor pentru sângerare. Metoda a avut o largă distribuţie geografică, fiind folosită de mesopotamieni, egipteni, greci, mayaşi, azteci sau în medicina ayurvedica a indienilor.
Vechii autori islamici recomandă practica, iar Talmudul evreilor sugerează chiar zile specifice ale săptămânii sau lunii pentru sângerare. Din ce în ce mai populară a devenit sângerarea terapeutică din vremea medicului grec Galen, care era adeptul ideilor lui Hipocrate cum că bolile sunt rezultatul unui dezechilibru de patru umori (lichide): sange – legată de ficat (ce descrie temperamentul sangvinic), bila neagră-legată de splină (reprezentând colericul), bila galbenă-legată de vezica biliară (întruchipând melancolicul) şi flegma (sputa)-legată de plămâni (simbolizând flegmaticul), teorie sintetizată de vechii greci în jurul anilor 400 î.e.n. ; de aici şi teoria celor 4 temperamente.
Ce reprezintă sănătatea?
Sănătatea (eucrasia) reprezintă echilibrul umoral, iar boala (dyscrasia) reprezintă dezechilibrul acestora. Galen făcea recomandări exacte privind cantitatea de sânge ce trebuie eliminată, în funcţie de vârstă pacientului, simptome sau chiar vreme.
Frizerii-chirurgi ai Europei, în Evul Mediu şi Renaştere au practicat sângerarea terapeutică pentru o serie inimaginabilă de boli. Însuşi preşedintele George Washington a suportat asemenea “terapie” pentru infecţia laringelui, care se pare că i-a accelerat moartea.
Metoda sângerării
Metoda sângerării a persistat şi în secolul al XX-lea, fiind recomandată chiar de medici (canadianul William Osler, spre ex, în ediţia din 1923 a manualului său despre practica medicinei). În medicina convenţională metoda fl ebotomiei terapeutice este folosită foarte rar, doar adjuvant în policitemii severe asociate cu sindrom de hipervascozitate sau în boli genetice asociate cu supraîncărcarea cu fier. A fost adesea folosită în criza hipertensivă pentru scăderea tensiunii arteriale. În pofida efectului dovedit negativ, paradoxal, mai este utilizată în diferite forme de medicină alternativă.
Cel mai frecvent se utilizau lancete (cuţite fine asemănătoare bisturielor ulterioare), scarificatoare (dispozitive prevăzute cu arc şi multiple lame cu care se făceau crestături în tegument) sau lipitori-viermi din încrengătură anelidelor.
Dintre toate, ultimele enumerate merită atenţia noastră, fiind folosite în prezent în multe parţi ale lumii, acolo unde metoda (hirudoterapie) nu este interzisă prin lege. Acestea sunt plasate pe diverse zone ale corpului şi sug sângele, înţepând prin cei 250 de dinţişori din cavitatea bucală, între 5 şi 30 de minute, chiar o oră, până se umplu şi cad, introducând în loc hindrina care se pare că menţine locul steril şi fluidifică sângele, intensificând metabolismul celular.
Chiar daca mai este folosită, cum spuneam, de diverşi naturopaţi sau chiar medici, este totuşi considerată o practică înşelătoare bazată pe superstiţii antice şi medievale şi nicidecum pe dovezi ştiinţifice.
Citește mai multe articole din revistă aici!