Emoţii Răvăşite – Depresiile

Viaţa ni se deschide ca porţile unui vis! Păşim inconştienţi, abandonaţi în tăcere şi mereu ne lovim de umbrele obstacolelor. Să descurcăm labirintul ar fi prea greu. Orbi ne aventurăm să dăm ori totul, ori nimic vieţii. Când suntem gata să oferim totul, un gând nevolnic ne opreşte. Rămânem cu mâinile întinse. Într-un final căutăm buzunare mari să le încălzim…. Există momente în viaţa noastră când ne negociem sufletul. Există momente în viaţa noastră care ne marchează. Psihotraume de toate tipurile bat la uşile destinului nostru. Zbaterile sufletului se amplifică, simţi că viaţa se scurge încet iar trupul vlăguit începe să cedeze. Îşi face debutul mai teatral sau mai pe ascuns depresia. E un moment crucial în care este nevoie de motivaţie, putere şi ajutor specializat pentru a o învinge. Este posibil? Cei mai sceptici dintre oameni consideră depresia un eveniment fatal de care „nu mai scap”. Da, vindecarea sufletului rănit este grea dar nu imposibilă. Necesită însă şi participarea activă a celui aflat în suferinţă, fiindcă nu există opţiunea unui chirurg care extirpă şi vindecă de cele mai multe ori, sau puterea chimică a unui antibiotic care ucide microbul. Cel care doreşte să se vindece nu trebuie să aştepte pasiv miracolul. Câţiva paşi trebuie urmaţi obligatoriu.

Primul ar fi recunoaşterea de către sine. E dificil de acceptat de către o persoană că dezvoltă o tulburare psihică. Este firesc ca în faţa unor necazuri să reacţioneze prin emoţii negative (plâns, teamă, nelinişte, gânduri pesimiste). Dar dacă barierele de intensitate a acestor emoţii sunt depăşite însemnă că se întâmplă ceva, că s-a produs o tulburare.

Pasul următor ar fi lupta individuală. Uneori este nevoie de primul pas ca cel în suferinţă să realizeze în fapt cât este de puternic. Fiindcă se produce o răzvrătire a minţii cu autoeliminarea emoţiilor negative. Câteodată însă intensitatea trăirilor depăşeşte forţa împotrivirii iar dacă psihotrauma persistă trebuie trecut la pasul următor – ajutorul specializat. Acesta poate fi acordat de către psiholog, medic de familie sau psihiatru. Încă e dificil de acceptat acest pas. Prejudecăţile par a ceda în faţa nevoii acute de îndrumare şi tratament. Ne întâlnim frecvent cu sintagma „gândeşte pozitiv!”. E un îndemn imperativ, greu de urmat atâta timp cât ne lăsăm copleşiţi de depresie. Tot retoric ar urma şi răspunsul „vreau, dar nu pot, mă doare sufletul!” Când trăirea acestui sentiment atinge paroxisme, există transformări chimice şi fizice care distorsionează corpul, un chip angelic poate împrumuta trăsături grobiene, simptome fizice îl însoţesc machiavelic îmbrăcând formele unor boli somatice grave (infarct, paralizii, unele afecţiuni chirurgicale) şi anturajul este cuprins de disperare şi neputinţă. Este o boală? Este o tulburare, şi intervenţia noastră trebuie să dea impresia unei constatări inofensive. Să-i acordăm statutul de bolnav psihic unui om aflat într-o asemenea suferinţă? Încă nu! Revenirea la normalitate poate fi totală cu ajutor energic şi selectiv. Revenind la metafora de început poate este timpul să găsim buzunare potrivite pentru mâinile îngheţate ale celui de lângă noi fie că ne este pacient fie că ne este mai aproape de atât!

dr. Mihaela Chelariu

reperemedicale@gmail.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.