Depresia de involuție

Depresia şi tulburările cognitive reprezintă şi în prezent cea mai grea povară a vârstnicului. Spre deosebire de afecţiuni ca boala altzheimer şi demenţa vasculară, în al căror tratament se fac astăzi primii paşi, depresia este o afecţiune care a fost studiată de mult timp şi pentru care există în prezent tratament, cu o eficienţă în 80-90% din cazuri.

Odată cu înaintarea în vârstă se produce și îmbătrânirea creierului, ceea ce face ca persoană vârstnică să fie vulnerabilă la depresie.

Depresia persoanei în vârsta îmbracă forme foarte diferite. Forma cea mai gravă este melancolia de involuție, care se traduce printr-o suferință morală intensă cu idei de prejudiciu și de persecuție, o ipohondrie (teama nejustificată de a fi bolnav), o deteriorare a stării generale. Alte forme se manifesta prin insomnie, prin tulburări de caracter, printr-o închidere în sine, prin afecțiuni psihosomatice diferite, uneori printr-o pseudodeteriorare intelectuală care poate simula o demență.

Există posibilitatea ca antidepresivele corect administrate să nu aibă efectul scontat deoarece suportul neuronal pe care acționează în mod obișnuit este sărăcit sau nu mai există. Acuzele cele mai frecvente în depresia de involuție sunt legate de negare: nu mai poate, nu mai mănâncă, nimic nu mai are rost, NU….

Din păcate, riscul de suicid nu poate fi neglijat, așa încât supravegherea se impune. În măsura în care se poate, este preferabil ca aceasta să fie asigurată de cineva cunoscut și suportiv care să căute să îl antreneze în activități cotidiene ce nu presupun efort.

Vârstnicii au o nevoie crescută de atenție. Se pare că alături de tratamentul medicamentos (care chiar dacă are rezultate pațtiale, trebuie continuat), atenția acordată de către cei din jur – cu implicarea persoanei respective în activități minime ca nivel de efort, dar plăcute – reprezintă cea mai importantă verigă de susținere.