Trebuie „un management mai eficient al epidemiei”!
Doctorul Dumitru Isfan, specialist în chirurgie toracică
În acest număr îl avem ca invitat pe doctorul Dumitru Isfan, specialist în chirurgie toracică
Trebuie „un management mai eficient al epidemiei”!
Continuăm să prezentăm personalitățile medicale ale comunităților noastre cât mai non-conformist, în sensul bun al expresiei.
Ei sunt medicii care ne ajută, fără de care suferința ar fi și mai mare!
Ei sunt, și în aceste vremuri ale pandemiei s-a văzut foarte bine, eroii noștri!
În acest număr îl avem ca invitat pe doctorul Dumitru Isfan, specialist în chirurgie toracică, care a răspuns cu amabilitate întrebărilor noastre despre iubirea de… profesie, care, de fapt, este una de „iubitor de viață omenească”, credințe, greutăți, fericire (Pe pagina de facebook are ca motto preferat citatul: „Fericirea, multă, puțină, câtă este-n noi, nimeni nu ne-o poate da, cineva poate numai să ne-o ia sau să ia din ea.”), politică, preferințe culturale, „ziua perfectă”, relația medic-pacient… Întrebări care au fost o invitație la un dialog deschis, prietenesc:
Știm că se spune că de câte ori salvezi o viață de om, salvezi un întreg univers! Câte universuri a salvat Doctorul Dumitru Isfan? Desigur, mai important decât numărul, este starea de împlinire, de Omenie, de bucurie pe care trebuie să o simțiți la finalul operației care salvează, prelungește o viață! Cum puteți descrie această Stare?
Cum liniștiți cel mai simplu un pacient temător, speriat?
Cum ați defini relația medic-pacient în cazul delicat al specializării d-voastră?
Cum arată o zi perfectă pentru Doctorul Dumitru Isfan? Ce rol ar avea aici Familia, prietenii? Aveți mulți prieteni? Personalitățile care v-au influențat în profesie (care au fost?) au fost/sunt și prieteni?
Care ar fi vacanța de neuitat?
Suntem, iată, într-o prelungită criză medicală mondială, în care politicul pare, este obligat să se implice! Atât local, cât și la nivel global! Ce soluții întrevede zoon politikon Dumitru Isfan pentru o nouă definiție a normalității?
Pe pagina de facebook aveți ca motto preferat următorul citat: „Fericirea, multă, puțină, câtă este-n noi, nimeni nu ne-o poate da, cineva poate numai să ne-o ia sau să ia din ea.” A fost dintotdeauna o țintă Fericirea? În această căutare a fericirii ce rol au hobby-urile? Mai este timp și de ele?
Cartea preferată? Filmul preferat? Album muzical? Pictura, sculptura, orașul turistic? Acest joc al preferințelor poate caracteriza un om?
Pentru final, deoarece am aflat că va trebui să vă confruntați cu emoțiile unei anume intrări într-un fel de competiție unde se spune că toți cei care câștigă trebuie să știe arta compromisului, ce este mai important la un vot sau la o votare?
Profesia de chirurg este una frumoasă, dar în același timp grea, pe care o poți practica după minim 15 de ani de studiu aprofundat; nu poți s-o practici decât dacă ai abilități intelectuale, dai dovadă de bun simț, empatie față de semeni, în special la „suferințele” lor.
Se spune că noi, chirurgii, reprezentăm prelungirea „mâinilor” lui Dumnezeu! Nimic nu se poate fără El, și, practic, noi nu facem altceva decât să ne ajutăm semenii să trăiască zilele date de Acesta!
Am o experiență de 25 de ani în această specialitate, nu-mi găsesc cuvintele pentru a exprima starea emoțională a chirurgului după salvarea unei vieți.
Exemplific printr-o întâmplare, dintre multe altele, din urmă cu 3 ani, lăsând cititorii să deslușească trăirile chirurgului.
Eram după o gardă solicitantă și o intervenție chirurgicală de un risc mare, eram foarte obosit, îmi doream să ajung acasă, doar să mă odihnesc, în sfârșit, și primesc un telefon de la colegii din alt spital care îmi prezintă informații despre o tânără căzută de la etajul 10 (norocul ei l-a prezentat faptul ca la parter exista o copertină care a atenuat căderea).
Din informațiile primite cazul era fără scăpare (politraumatism sever-cranian, toracic-hemopneumototax bilateral, abdominal, fractură șold), m-am urcat în mașină cu gândul să merg acasă, am ieșit pe poarta dinspre Sala Sporturilor și nu știu ce m-a determinat să fac stânga, spre spitalul respectiv, și nu dreapta, spre locuință.
Ajungând acolo, tânăra era intubată și ventilată la balon (SaO2 sub 75%), aflată în serviciul de investigare imagistică pentru efectuarea unui examen CT.
N-am stat pe gânduri, nu am mai pierdut timpul, am cerut o trusă de instrumentar și am efectuat o intervenție chirurgicală simplă, dar salvatoare, un tub de dren introdus în pleura dreaptă, imediat SaO2 a revenit în limite normale.
Ulterior a fost transferată la Spitalul Județean (urgență majoră și inevitabilul deces, practic prin asfixie, deoarece avea ambii plămâni sparți, a fost evitat!).
După vreo lună de internare a plecat acasă vindecată, iar după trecerea a cel puțin un an, mergând pe stradă, mă salută o doamnă care era împreună cu o adolescentă, îi răspund la salut, îmi continui drumul, dar mă aud strigat: „D-nu’ doctor, ea este fata pe care ați salvat-o de la moarte acum un an, cea căzută de la etajul 10!”, eu n-am mai cunoscut-o…
Nu pot descrie starea mea emoțională, în acele momente simți cu adevărat rolul profesiei tale în comunitate!!!
Eu zic că destinul fetei a făcut să ne întâlnim, după descrierea telefonică a cazului eu considerându-l pierdut, și nici acum nu pot explica cum, dorind să ajung acasă, m-am dus, totuși, la celălalt spital!
Desigur, în cei 25 de ani de practicare a acestei profesii sunt nenumărate cazurile salvate, dar există și cazuri nefericite: cu tot ajutorul dat, pacienții n-au supraviețuit.
Pot spune că toate aceste cazuri mă impresionează mult, ele rămânând mult mai impregnate în memoria mea: uit repede cazurile fericite, dar niciodată puținele cazuri cu final nefericit!
Pacienții care prezintă patologie chirurgicală toracică acceptă mai greu intervenția chirurgicală, sunt speriați de amploarea ei, nu este o specialitate care se face în orice oraș (sunt numai 8 secții de chirurgie toracică în țară!), trebuie să ai răbdare cu ei, să le explici evoluția bolii dacă nu se intervine chirurgical.
Simplul „contact fizic”, prin luarea mâinii lor în mâna ta sau punerea mâinii tale pe umărul lor, de multe ori face transferul de empatie, iar pacientul devine mult mai încrezător.
Relația medic-pacient în orice specialitate chirurgicală trebuie bazată pe încredere, noi, chirurgii, trebuie să înțelegem că bolnavul pune în joc cel mai de preț lucru pentru el, chiar „viața lui”, dar pentru asta trebuie să perceapă seriozitate, bun simț și empatie din partea chirurgului.
Nu mi-am abandonat niciodată pacienții, nici chiar pe cei care din anumite motive n-au acceptat intervenția chirurgicală la noi nu-i las de izbeliște, cei mai mulți dintre acești pacienți ajung în alt serviciu după ce vorbesc eu cu colegii de acolo.
Nu sunt un chirurg vanitos, orgolios etc, sunt un chirurg călăuzit de faptul că oamenii apelează la mine deoarece au un necaz, nu o bucurie, acest necaz cauzând la mulți dintre ei un disconfort psihic…
O zi perfectă pentru mine? Zilele „perfecte” sunt cele obișnuite, cel mai bine mă simt în spital (în special în sala de operații), putând afirma că pentru mine profesia reprezintă un „drog”.
Familia reprezintă mult, dar, pentru profesia mea, nu oricine se împacă cu ideea că oricând poate fi chemat la spital din timpul liber (la orice oră), riscul este de a se trece familia pe locul 2, un risc real!
Prietenii m-ar vrea tot timpul cu ei, la început nu înțeleg sacrificiul făcut pentru profesie (întotdeauna respect orele de odihnă când este posibil), cu trecerea anilor petrecerile devin din ce în ce mai rare; mulți prieteni s-au obișnuit cu lucrul ăsta.
Întotdeauna am pus profesia înaintea întâlnirilor cu ei, nu sunt puține cazurile când mă ridicam de la masă în toiul petrecerilor și plecam la spital, mulți mă întrebau cum de rezist sau cum de pot face astfel de lucruri.
Le răspundeam râzând: „Îmi iubesc profesia mai mult decât pe voi!”.
La începutul practicării profesiei respective, ținând cont de faptul că „numărai pe degete” profesioniștii din chirurgia toracică, mi-am pus în gând să văd cât mai mulți chirurgi toracici cu experiență operând.
În mintea mea de chirurg tânăr îmi spuneam că pentru a ajunge să operez și eu întâi trebuie să văd cazuri complicate operate de cei cu experiență (e foarte adevărat că multe lucruri „se fură” în meseria asta!), dar mai ales să văd că pacientul supraviețuiește după astfel de intervenții laborioase (nu ni s-a predat nimic în facultate despre chirurgia toracică!).
Așa am avut norocul să cunosc oameni deosebiți precum prof. dr. Ene V., prof. dr. Horvat T., prof. dr. Cordos Ioan, dr. Cotulbea R. ș.a., oameni de la care am avut multe de învățat, dar pentru asta a trebuit să merg în 3 centre universitare (Timișoara, Craiova, București).
În mod special am lăsat la sfârșit pe dr. Iurea Alexandru, fostul șef de aici, omul care m-a adus și pe care eu îl consider modelul meu.
Lui îi datorez cea mai mare parte din formarea mea profesională, el m-a îndrumat și mi-a dat voie să-mi „fac mâna”! Respect, d-nu’ dr. Iurea!
Cu mulți dintre profesorii mei am rămas în relații de colaborare, în 2017 mi s-a încredințat organizarea întâlnirii anuale a chirurgilor toracici din România (A XV-a Conferință Națională de Chirurgie Toracică din România, cu participare internațională), având posibilitatea de a pune Galațiul pe harta chirurgiei, de a afla de existența lui specialiști din China, Canada, Elveția etc.
În 2008 am ocupat postul de șef secție chirurgie toracică în urma organizării concursului, îmi puneam tot felul de întrebări de genul: nu sunt oare prea tânăr (nu aveam încă 40 de ani!), o să mă descurc etc. Timpul mi-a arătat că am reușit să fac față cerințelor unui astfel de post.
Cele mai reușite vacanțe sunt cele petrecute la părinți, mă despart mai mult de 500 km de ei.
Din păcate, în ultimii ani, au fost prea puține, lipsa timpului făcându-mă să-i aduc periodic pe ei la mine!
Tânjesc să stau de vorbă cu părinții, fratele, în locurile copilăriei, practic am plecat de acasă de la 14 ani!
Motivația pentru care am intrat într-o competiție (politică), evitată de mine mulți ani, este reprezentată de faptul că vreau să înapoiez ceva comunității care m-a primit atât de bine în urmă cu 22 de ani.
Oferta politică este din ce în ce mai diluată, interesele proprii guvernează politica locală, nu interesul comunității, într-o proporție covârșitoare.
Nu am promis nimic (deoarece nu pot promite ceva știind că nu depinde numai de mine) cu excepția moralității mele.
În politica locală consider că votul propriu e important în consilii, nu votul partidului, n-o să votez niciodată un proiect pe care eu îl consider împotriva comunității, indiferent de la ce partid vine, cum, de altfel, o să votez orice proiect pe care îl consider folositor comunității indiferent de la ce partid vine.
Există mai multe definiții ale normalului, după mine niciuna perfectă.
Una dintre ele, ținând cont de profesie, ar fi cea dinaintea epidemiei, fiind reprezentată de faptul că se putea apela la serviciile medicale fără frica de a te îmbolnăvi, de a te infecta cu virusul sars cov 2 (exista teama de spital și înainte, dar riscurile erau mult mai mici), înainte masca chirurgicală era purtată de echipa anestezico chirurgicală în sala de operație, cu mici excepții în alte locuri.
După câteva luni de epidemie, din cauza fricii pacienților și a legilor privind combaterea infecțiilor, majoritatea pacienților se adresează spitalelor în forme avansate ale bolii (mă refer în special la pacienții neoplazici), când ajutorul nostru este limitat, ceea ce reprezintă o anormalitate.
Soluțiile pentru a reveni la normalitate ar fi reprezentate de un management mai eficient al epidemiei, dar și de respectarea măsurilor de prevenire a răspândirii infecției, în special pentru a nu se răspândi rapid într-un timp scurt deoarece sistemul sanitar nu ar face față (sisteme mult mai performante din vest s-au recunoscut învinse!).
Nu vom scapa de virus până nu va infecta 70-80% din populație. Practic vom scăpa doar atunci când, în mod natural, nu va mai avea unde să se propage; să sperăm că la anul, pe vremea asta, vom vorbi de el la trecut.
Motto-ul de pe pagina de FB, „Fericirea, multă, puțină, câtă este-n noi, nimeni nu ne-o poate da, cineva poate numai să ne-o ia sau să ia din ea.”, este cel care m-a călăuzit în viață.
Practic, pentru mine, tot ceea ce ți se întâmplă în viață depinde numai de tine.
La fel, consider că nu trebuie regretat nimic în viață, doar că din lucrurile mai puțin bune întâmplate trebuie să înveți, nu să regreți!
Fericirea are multe înțelesuri și se raportează la persoană, toți vrem să ajungem la această stare existențială, cu timpul ne dăm seama că aceste stări nu le putem practic atinge decât în momente ale existențialității, e trecătoare rău!
Fericirea vine de la sine, nu mă număr printre cei care aleargă după ea!
Hobby-ul meu preferat l-a reprezentat practicarea anumitor sporturi (tenis de câmp, fotbal, șah), sportul are puterea de a relaxa individul.
Dar și lectura unei cărți bune, chiar recitirea anumitor cărți relaxează. Pot spunea aceasta despre opera lui Eminescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda.
Din literatura universală menționez „Bătrânul și Marea” de E. Hemingway, deși nu am fost niciodată atras de pescuit sau vânătoare.
Filme preferate: „A Beautiful Mind”, „Scent of a Woman”, și, normal, ca oltean, „Nea Mărin miliardar”.
Muzica, prefer Queen, în special albumul Bohemian Rhapsody; IRIS, Maria Lătărețu…
Vizitele turistice sunt și ele daruri ale vieții: ador orașul Barcelona, dar m-aș duce deseori la Târgu Jiu, la ansablul sculptural realizat acolo de Brâncuși: este acolo parcul pe care îl vizitam deseori, dar și unde ajungeam când chiuleam la liceu…
În ceea ce privește pictura, oscilez, ca preferințe, între portretele de copii ale lui Tonitza și Capela Sixtină, pictată de Michelangelo!