Dermatilomania. – Prof. Dr. Anamaria Ciubară
Inițial, dermatilomania a fost considerată un obicei prost, o deprindere greșită formată în timp și care ar putea fi stopată printr-un efort de vointă din partea pacientului. Astăzi este considerată o tulburare anxioasă care se regăsește din ce in ce mai des printre afecțiunile tratate de specialiști în cabinetele de psihiatrie și psihologie.
În literatura de specialitate sunt folosite ma mult denumiri pentru acest comportament: neurotic/psychogenetic excoriations neurotic dermatosis, psychodermatosis, self-inflicted dermatosis, self-induced skin lessions, self-injurious skin picking, habitual skin picking, chronic/compulsive/obsessive skin picking.
Cu privire la dermatilomanie există puncte de vedere diferite în privința categoriei de tulburări în care aceasta ar trebui sa fie inclusă. Există chiar opinii care susțin că nu poate fi inclusă în categoriile deja existente și ar trebui descrisă separat. Unele studii sugerează o prevalență a acestei tulburări printre studenți de aproximativ 2,7%, procent care nu diferă foarte multe în diferite studii efectuate. Aceleași studii sugerează că afecțiunea este mai răspândită printre femei, de asemenea pacienții cu dermatilomanie prezintă și rate crescute de comorbidități psihiatrice, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări ale instinctului alimentar tricotilomanie sau dismorfofobie.
Cauzele acestui tip de comportament nu sunt pe deplin cunoscute, ca de altfel pentru majoritatea tulburărilor din spectrul obsesiv-compulsiv. Există ipoteze care incriminează mecanisme biologice, genetice, hormonale sau unele dezechilibre neurologice apărute în procesul de eliberare si recaptare a neurotransmițătorilor.
Dermatilomania este o tulburare în care persoana manifestă un impulsv imperios și incontrolabil de a-și ciupi/scărpina/zgăria pielea(pentru a-și stoarce coșurile sau punctele negre, firele de păr crescute sub piele sau din diverse alte motive – acnee, inflamații, mușcături de insecte, etc) . Pacientul își maltratează pielea normală sau cu mici defecte sau imperfecțiuni din zonele cele mai usor accesibile(la nivelul tenului sau restul corpului). Acest comportament are caracter repetitiv si este centrat pe propriul corp, iar acțiunile au ca rezultat rănirea mai mult sau mai puțin superficială a pielii. În timp apar urme vizibile și cicatrici permanente. Impulsul este atât de puternic încât nu poate fi stăpânit, pacientul ignorând consecințele neplăcute ale acțiunilor sale: aspectul inestetic al pielii, semnele vizibile, rănirea și distrugerea tegumentelor, leziuni, cicatrici, sângerări, etc. Prin urmare, în evolutie, acest comportament de tip compulsiv ajunge să înlocuiască rutina zilnică, fiind mare consumator de timp și îngreunând sau împiedicând funcționarea generală a persoanei. Încercările de a rezista compulsiilor sunt însoțite de creșterea anxietății sau tensiuni psihice, care cedează numai în urma efectuării gestului respectiv. Se formează astfel un cerc vicios în care persoana rămâne prinsă fără posibilitate de schimbare: nivelul de anxietate din ce in ce mai crescut determină persoana să acționeze, gestul fiind însoțit de ușurare, plăcere sau satisfacție, dar care sunt repede înlocuite de sentimente de rușine, culpabilitate, regret, dezamăgire, fenomene care duc la creșterea din nou a nivelului de anxietate și declanșează repetitiv cercul.
Pacientul nu poate să faca față singur situației, însă de cele mai multe ori suportul familiei este inexistent sau insuficient: cei din jur nu inteleg de ce continuă acest comportament și de ce își face singur rău, considerându-l lipsit de voință/rău-intenționat. Este foarte greu pentru pacientul în cauză să recunoască deschis că se simte neputincios, vulnerabil și lipsit de control în fața acestei probleme și de aceea apelul la ajutor se face târziu. Cu timpul aceste răniri repetate lasă urme și afectează ireversibil pielea, uneori desfigurează persoana. Încercând să ascundă urmările acestui comportament auto-agresiv prin haine sau camuflând cicatricile prin produse speciale de machiaj, persoanele respective tind treptat să evite situațiile sociale care i-ar expune, tocmai pentru a nu fi evidentă problema de care suferă pentru cei din jur și a fi ținta intrebărilor, suspiciunilor sau stigmatizării. În cele mai multe cazuri există conștiința bolii, adică pacientul ia în considerare că acest comportament este nociv și periculos constituind o sursă de suferință psihică, dar încercările repetate de a controla situația care s-au soldat în trecut cu eșecuri fac să recadă, reducând la minim dorința și motivația pentru schimbare.